Cu pași grăbiți, intru pe poarta restaurantului. Este încă devreme, ora 11 este un fel de dis de dimineață pentru un local ca acesta. Fac câțiva pași pe mica alee cu bucăți de marmură curățate ca-n palmă pentru că aleea duce către intrarea impozantă destinată clienților. Eu, însă, după doi pași, schimb direcția către o portiță de lemn, ușor rotunjită în partea de sus, cu un mâner metalic bombat pe care îl intorci ușor ca să deschizi. Pe aici, drumul e acoperit de zăpadă bătătorită, pe alocuri e chiar ghețuș. Nu e suficient de important ca să fie deszăpezit, doar e intrarea din spate, intrarea personalului din bucătarie
Primul lucru din viața profesionala a unui bucătar este să se schimbe în uniforma de lucru. Așa cum, cu ceva timp în urmă, la birou, primul lucru când ajungeam era să ridic clapeta laptopului și să apăs butonul de pornire, acum intru pe ușa vestiarului și iau jacheta de pe umerașul de care stă agățată peste noapte.
Un nasture alb pe interior și o gaică ascunsă pe un colț se întâlnesc sub iuțeala degetelor. Clac-clac-clac-clac. Capsele metalice albastre se închid cuminți pe partea dreaptă a jachetei albe. Este jacheta mea de la Ferrandi, cu numele meu brodat pe piept. Ca să știe chef-ii din Franța la început cum ne cheamă, acum e modul în care sunt sigură că nimeni din restaurant nu poate spune că nu îmi știe numele.
În fiecare zi, în aceste scurte clipe din vestiar, îmi trec prin minte gânduri despre cum mi-ar fi mai ușor sa mă schimb ca să câștig mai mult timp. Să iau întâi jacheta și apoi să îmi dau jos ghetele și blugii sau invers, să mă descalț, să iau pantalonii și apoi pantofii de bucătărie și, la final, să arunc pe mine jacheta și gata. Lupta asta mentală este de obicei învinsă de un automatism căpătat în lunile de școală din Paris. Mâinile parcă lucrează singure și, iată, cum și astăzi tot jacheta este prima. Lasă, îmi zic, mâine poate încerc cealaltă variantă.
Costumația de bucătărie este departe de a fi trendy. E chiar urâțică aș zice, făcută însă să fie confortabilă și practică. Cel puțin pantofii de bucătărie ar putea concura, cu mari șanse de câștig, la the ugliest thing in the world contest. Acum un an, dacă mi i-ar fi dat cineva, nu i-aș fi luat nici pe degeaba! Imaginați-vă niște pantofi negri, butucănoși, cu o talpă groasă, cu un aspect cauciucat, ușor ondulați pe marginile tălpii ca să fie antiderapanți. Mă consolez cu gândul că sunt însă comozi și siguri pe pardoseala cvasi-umedă din bucătărie, unde balerinii sau teneșii ar fi calea sigură spre un picior rupt.
Jacheta este preferata mea din întreaga uniformă. Este ușoară, răcoroasă, cu mâneci pe care le pot ridica sau lăsa cât vreau, urmează linia corpului fără să fie strâmtă și parcă are o anume eleganță. Ceea ce nu pot spune și despre pantalonii cu model pepit, cu talie foarte înaltă și bufanți în partea de sus, dar cu buzunare largi în care îmi pot pune puținele lucruri personale pe care mi le iau cu mine: telefon, un pachet de șervețele, un mic etui în care țin un pix, un marker, niște pansamente în caz că mă pricopsesc cu vreo tăietură, niște pastile pentru durere de cap că știu eu ce știu și e mai bine să fiu asigurată.
Ultima piesă pe care o îmbrac este șorțul. Alb, dintr-un material destul de scorțos, care se calcă greu și de pe care, nici dupa chinuri indelungate cu fierul de călcat încins la maxim și apă stropită din belșug, nu reușesc să înlătur toate cutele de după spălare. Dacă la școala îl purtam pe după gât, aici îl port îndoit, numai în partea de jos. Până și la șorț e o tehnică specială de a-l lega. Un bucătar profesionist nu își leagă șorțul la spate, m-a povățuit primul chef care m-a introdus în prima bucătărie de restaurant din viața mea. Nu, șorțul se pune strâns peste talie, suprapunând cele două părți, iar cordonul îl legi în față, petrecându-l de 2-3 ori înainte de a-i face o fundă strânsă.
Îmi strâng părul cât pot de mult și îl prind într-o coadă la spate. Aranjez puțin și hainele de care m-am schimbat. Nu mă gândesc la cum arăt în uniformă. Cobor.
Sunt gata pentru o nouă zi de muncă în bucătăria restaurantului.
