Nu știu cum sunt alții, dar eu mă pot lăuda că am o memorie olfactivă destul de pregnantă. Mai știți cartea aceea interminabilă a lui Proust pe care ar fi trebuit să o bifăm ca lectura prin liceu? Nu am terminat-o niciodată, deși volumele stăteau cuminți, ordonate pe raftul de mai jos din bibliotecă, cu coperțile de hârtie verde pal peste cele tari, cartonate, așteptându-și rândul pe noptieră.
Pe noptiera mea a stat însă doar primul volum, Swann. Dar acolo am citit fragmentul acela memorabil în care personajul descrie modul în care gustul unei madlene îi aduce în minte un întreg univers al copilăriei.
Poate părea pentru unii o ficțiune, însă eu pot spune că am trăit-o cu adevărat pe pielea mea. Sau mai bine zis, cu nasul meu. Merg uneori pe stradă, cu preocuparile mărunte ale unei zile obișnuite de lucru: ajung azi la ora care trebuie la serviciu sau intarzii din nou? Oare am luat pastila de alergie de dimineață? A, da, parca am baut-o cu o gura de apa la prima oră… totul se disipă brusc când nasul meu simte un miros cunoscut. Un miros care îmi readuce brusc, in fața ochilor minții, câte un episod marcat definitiv acolo, în cutia amintirilor mele.
De pildă, este un miros care îmi amintește de bucataria de la Ferrandi, școala de gastronomie franceză pe care am urmat-o cu câțiva ani în urmă în căutările mele de desăvârșire într-ale bucătăriei arte. Greu descriptibil, dar l-aș recunoaște dintr-o mie, doar l-am simțit atâtea dimineți când intram în bucătăria școlii în care se țineau orele de practică.
Aș spune că e un amestec de mirosuri: ingredientele intodeauna proaspete, soluțiile de curățare folosite pentru vase și mâini, aerul bucătăriei păstrând o miă parte din aromele preparatelor de ieri, tocătoarele de lemn tocite de atingerea repetată și vioaie a cuțitelor de chef, frigiderele păstrând supele baza (renumitele „fond-uri” franțuzești), uniformele și șorțurile curate și călcate ce stau țepene până începi să te miști cu vervă prin bucătărie. Nu știu dacă am reușit să enumăr aici toate ingredientele care contribuie la acest miros al bucatariei de restaurant așa cum o știu eu. Dar, pentru mine, efectul este proustian: doar să simt amestecul acela de mirosuri și imediat mă transpun în Andreea de atunci, așteptând în fața blatului de lucru încă o relevare a unei experiențe gastronomice au francaise.
Un alt miros care mă transpune în trecut este cel al laptelui cu cacao, aromatizat cu puțină cafea. Când simt un asemenea miros, parcă mă si revad în bucătăria bunicii mele de la Buzau. Nu era o bucătărie de țară, ci o bucătărie orășănească de bloc, cu masa lipită pe o latură de perete, una lipită de aragaz și celelalte două înghesuind 4 scaune, două ale copiilor și două ale bunicilor. Acolo era locul în care, în fiecare dimineață, la micul dejun, aveam parte de o cană înaltă de lapte cu cacao, la care bunica mea adăuga puțină cafea din ibricul ei, căci ea era o mare băutoare și avea permanent cafea facută pe aragaz. Oh, gustul acela mi-a rămas întipărit pe cerul gurii și în cortexul minții.
Și așa ar mai fi mirosul de vară petrecută la ferma de viță de vie unde au lucrat parinții mei, un amestec vesel de roua dimineții, pamânt uscat și bolovănos, trandafiri (căci aveau peste 100 de trandafiri plantați în fața sediului lor), iarbă, un miros acompaniat vizual de cerul foarte senin, aproape lipsit de nori, și auditiv, de zgomotul surd al avioanelor care brăzdau cerul sus de tot, la mare depărtare de ochii mei de copil.
Probabil, dacă aș mai scotoci prin sertarele minții, aș mai găsi și altele, mirosuri cu povești, povești trăite și, de ce nu, retrăite de nenumărate ori, olfactiv.
